În fine, gusturile nu se discută şi ca atare nu despre ele vom discuta acum. Ideea era alta, şi anume aceea că eu cred că muzica e parte din noi. E cea care ne apropie şi cea care ne poate face chiar să ne iubim un strop mai mult.

Gândiţi-vă numai de câte ori nu am făcut schimb de melodii cu cel/cea care ne-a furat inima?
De câte ori nu am lăsat versurile unei melodii să spună ceea ce noi nu îndrăzneam?
De câte ori nu ne-am întors acasă nervoşi sau plângând şi am dat muzica la maxim, lăsând să ne dispară toate gândurile negre, rătăcind pe un portativ?
Sau de câte ori nu am revăzut în faţa ochilor ani întregi din viaţă, doar la auzul unui vers?

Şi exemplele pot continua la nesfârşit. De-aia nu pot să înţeleg oamenii care nu ascultă muzică, niciodată. Pentru că până la urmă, muzica, în toate formele pe care le îmbracă, se naşte din ceea ce ne înconjoară; dintr-un râs de copil ce aleargă după porumbei sau dintr-un Te iubesc rostit pe fugă, în şoaptă.
Cum să te lase rece?

Nu ştiu cum se face că în fiecare an, dorul de iarnă se împleteşte cu dorul de casă. Căci da, sunt dintre aceia născuţi într-un oraş mic de provincie şi ajunşi în Timişoara ademeniţi de renumele unor universităţi de prestigiu. Şi în acest orăşel în care am crescut, cel puţin în perioada copilăriei mele, iernile erau autentice, aşa cum le ştiam din cărţile de poveşti.

Cu zăpadă multă şi greoaie, cu şcoli închise spre bucuria noastră, a copiilor, cu sănii pe străzi şi prin parcuri. Cu gheţuşuri cu viaţă de fluture, făcute seara de noi pe furiş şi topite dis de dimineaţă, cu sare, de bătrânii grijulii. Ierni în care erau şanse mai mari să miroasă a cozonac în casă decât la Kaufland şi în care oamenii se bucurau de zăpadă şi nu vorbeau de ea ca de apocalipsă.

Miroase a iarnă. Şi mi-e dor să pândesc prima ninsoare. S-o aştept cu sufletul la gură şi nasul lipit de geamul aburit. Iar noaptea, când neaua se va fi aşternut deja pe aleile slab luminate, să ies pe furiş şi să calc zăpada neatinsă, savurând cu poftă scârţâitu-i aproape deranjant, în timp ce creez modele cu tălpile zimţate ale bocancilor. Iar apoi să închid ochii şi, asemeni unui copil, să deschid gura larg şi, cu limba pe jumătate scoasă afară, să caut orbeşte fulgii cei mai mari.

]]> http://www.24funblog.ro/in-cautarea-iernilor-pierdute/feed/ 3 http://www.24funblog.ro/cu-si-despre-catindati/ http://www.24funblog.ro/cu-si-despre-catindati/#comments Tue, 10 Nov 2009 12:00:02 +0000 Corina http://www.24funblog.ro/?p=381 Înţeleg raţiunile discursului politic, la fel de bine cum înţeleg că nu au nimic a face cu politica realizată efectiv de anumiţi reprezentanţi ai puterii. Nu înţeleg însă de ce candidaţii noştri dragi se încăpăţânează să se cufunde în demagogie. Chiar e eficientă?

Bun, e campanie electorală, deci trebuie să convingă că ei sunt trimişii lui Dumnezeu pe pământ. Şi cum fac ei asta? Păi fie îi insultă pe alţii, fie se autoproclamă eroii neamului.
Am identificat trei tipologii ale candidatului politic actual:

1. “Eu sunt Alesul“: este cel ce le poate face pe toate şi le va face. Este cel ce a avut o revelaţie divină şi şi-a dat seama cam care ar fi problemele, care sunt soluţiile şi că doar el poate aduce visul american în “Ţara Românească”. Este cel ce va face în următorii cinci ani ce nu au făcut restul în douăzeci. Întrebat pe ce se bazează, se va umfla în pene şi îi va insulta pe restul. (v. Gigi Becali)

2. “Sunt tânăr, doamnă, tânăr!“: este cel ce a crescut odată cu tine, s-a confruntat cu aceleaşi probleme. El va fi om înainte să fie preşedinte pentru că până mai ieri a fost el însuşi o victimă a sistemului. Este umil, îşi recunoaşte limitele, dar mizează pe sprijinul tuturor în această cruciadă. (v. Crin Antonescu)

3. “Le-arăt eu lor!“: este cel care înainte să facă bine, şi-a propus să pedepsească, să taie şi să spânzure, să îi pună la punct pe cei ce au făcut rău. Este cel ce va investiga, va deschide anchete, va dezgropa morţii şi-i va trage la răspundere. (v. fosta campanie a lui Traian Băsescu sau veşnica poliloghie a lui Corneliu Vadim Tudor)

Cu acestea fiind spuse, reiau întrebarea de la începutul articolului: indiferent care ar fi poziţia candidatului, chiar mai ia cineva în serios discursurile politice actuale? Chiar mai găseşte cineva sens în frazele lor arborescente şi în limba de lemn de care ţin încă cu dinţii?

Aprind televizorul ca să mai uit de frisoanele care nu-mi dau pace. Peste tot, simptome, gripă, victime. Stare naţională de alertă. Încep să-i înţeleg pe cei ce m-ar băga în carantină. Şi pe părinţii mei care s-ar panica de tot dacă m-ar auzi răguşită, căci au văzut ei la TV că în Timişoara sunt cele mai multe cazuri de gripă nouă – cică aşa se numeşte şi e devastatoare.

Oameni buni, unde vă e raţiunea? E puţin deplasat să pui semnul egal între o victimă a noului virus şi o persoană care ar putea fi afectată de virus, fără să existe însă vreo confirmare. Unde mai pui că majoritatea suspiciunilor au fost infimate?
Apoi, una e să informezi oamenii obiectiv despre simptome, cauze şi măsuri preventive şi alta e să declari stare de pandemie dacă într-un sat a strănutat de trei ori o băbuţă ce-a stat în curent.
Şi amuzant e că apoi tot la ştiri vezi cum se plâng medicii că au năpustit asupra lor sute de oameni care nu suferă de nimic în afară de panică şi dezinformare.

Eu înţeleg nevoia de senzaţional, dar nu e în regulă să ne jucăm cu lucruri serioase. Că omul speriat uită să mai judece la rece. Şi uite-aşa nu-şi mai lasă copilul la şcoală doar pentru că l-a văzut pe colegul lui de bancă tuşind într-o batistă…

Să aud şi să nu cred ce i s-a întâmplat unei cunoştinţe. Într-o seară, săptămâna asta, se duce să-şi dreseze foamea cu o pizza, face comanda dinainte ca să nu stea acolo cu orele şi merge doar să o ridice. Nu parchează maşina pentru că nu avea loc, el rămâne la volan, prietena merge să ridice bunătatea, când apare un individ care simte nevoia să îşi fluture superioritatea. Se afla şi el chipurile, prin zonă, voia să parcheze acolo, cunoştinţa mea spune să aştepte două minute că el va pleca, dar degeaba. Omul îşi pune maşina în aşa hal încât al meu amic să nu mai poată ieşi cu una cu două manevre, până la urmă reuşeşte, dar cu strigătele lui homo superiorus după el, cum că i-a zgâriat maşina, să nu plece că trebuie să cheme poliţia, că va avea probleme, dar pot rezolva şi în alt mod – amicul meu să dea asigurarea ca să îşi recondiţioneze avariatul automobilul.Dar cum să o dea aşa? Mai ales că e nevinovat, mai ales că îl vede pe ăla poliţist că profită de funcţie ca să facă pe nebunul şi să mai aibă şi pretenţii. Şi totuşi abuzul de putere e la mare căutare…cum prinde unul ocazia cum abuzează.