de Corina Săftescu
Mie treaba asta cu votul mi se pare de la o vreme o putere iluzorie. De ceva ani încoace toţi votăm pentru schimbare, pentru că, nu-i aşa, omul e veşnic nemulţumit şi mereu e loc de mai bine. Însă ce te faci dacă schimbarea asta nu vine niciodată?
De cand mă ştiu, ne plângem de aceleaşi probleme. Mică fiind, ştiam că era rău să fii pensionar şi că profesorii nu erau plătiţi bine. Am crescut şi am văzut oameni făcând greve, bătrâni murind de foame, dascăli revendicându-şi drepturi după o viaţă de muncă şi mai apoi votând pentru schimbare. Iar asta pentu ca a doua zi după alegeri, lumea să înceapă din nou să se plângă. Chiar dacă după număratul voturilor schimbarea, teoretic, se produsese.
Eu nu mai cred în schimbare. Cred doar că pot face eu mai bine ce ţine de mine. Şi mai am câteva speranţe că aş putea influenţa un grup restrâns de oameni să fie şi ei cea mai bună variantă a lor. Însă nu mai aştept să se întâmple nimic din afară. Votez mereu parcă în gol, ştiind că singura schimbare importantă şi imediată este cea a unei figuri şi a unui nume. Şi de prea multe ori, lucrurile se opresc aici.
Şi cred că multă lume e deja imună la astfel de schimbări. Poate că de-aia s-a şi ajuns la situaţii care ţin de comedia absurdului, când întrebaţi de ce votează, mulţi oameni au răspuns că votează pentru schimbare. Iar întrebaţi cu cine, aceiaşi oameni au răspuns senini şi fără ezitare: „Cu Traian Băsescu”.
Eu fumez. Rar. Adică atunci când ies în oraş cu oameni care fumează. Mi se face poftă când îi văd pe alţii că fumegă şi sunt una dintre acele persoane enervante care cerşeşte câte o ţigară azi, câte una săptămâna viitoare. Toţi îmi dau, că deh, ce să facă cu mine? O ţigară nu-i sărăceşte. Există momente când îmi cumpăr şi eu câte un pachet, fie pentru că mi-e ruşine să mai cer de la aceleaşi persoane, fie pentru că simt eu că voi fuma mai mult de una. Asta se întâmplă de obicei pe la chefuri, nunţi sau ieşiri mai lungi.
În urma acestor date ale problemei, m-am întrebat: sunt fumătoare sau doar o wannabe? Din moment ce fumez, oricât de puţin, eu zic că da. Mulţi însă mi-au zis că nu-s serioasă şi că o ţigară nu mă face fumătoare.
Acuma, nu pot să zic că ma frământ noaptea şi nu pot închide ochii dacă nu sunt definită din perspectiva fumatului, dar mă gandeam să vă întreb pe voi, cititori de 24fun şi 24funblog, ce ne face fumători?
Pe de altă parte, nevoia de a fuma resimţită în momentele în care nervii sunt întinşi la maxim sau când disperarea îşi întinde mrejele, plăcerea unei ţigări dimineaţa lângă cafea sau dupa o partidă de amor… sunt senzaţi prezente şi la cei ca mine, care doar rareori şi-ar aprinde o ţigară, chiar dacă n-au un partener cu care să împărtăsească fumurile.
Nu fumaţi că nu e bine.
www.tomatacuscufita.com
„- Câţi nu-mi dai tu”
Undeva, prin codul bunelor maniere parcă, scrie că nu-i frumos să întrebi o femeie câţi ani are. Nu ştiu exact formularea şi nu cunosc nici motivaţia, ca nu m-am obosit să citesc regulile de bună purtare. Dar cu toate astea, mie mi se pare cam aiurea şi să îţi ascunzi vârsta, şi să te simţi ofensată daca un bărbat te întreabă de când exişti pe lume. Ce e aşa rău în a vrea să ştii câţi ani are o femeie?
Să luam un exemplu fantasmagoric pentru oraş şi totuşi atât de plauzibil: eşti bărbat şi vrei să agaţi o fată în club, la bar, pe terasă, pe stradă chiar, sau de ce nu, pe net. Spargi gheaţa şi te bagi în seamă. Ce să vezi? Duduia chiar răspunde avansurilor tale, pare chiar îndrăzneaţă şi lucrurile merg mai departe. Prea departe. După 3 zile te trezeşti cu poliţia la uşă că ai corupt o minoră. „De unde era să ştiu câţi ani are? Uitaţi-vă la ea, arată de 20 de ani!” Vezi ce păţeşti dacă ce faci nu faci cu cap? Întreabă, dom’le, câţi ani are, că decât la puşcărie, mai bine necioplit.
Revenind la realitate, chiar aş fi curioasă câte fete se simt ofensate când li se pune întrebarea asta. Aş mai fi curioasă şi de ce unele simt nevoia să mintă în legătură cu vârsta lor, când un bărbat le întreabă câţi ani au, ele chicotesc aiurea şi răspund cu stupida întrebare : “câţi îmi dai?” Nu ziceţi că nu-i aşa că măcar o dată în viaţă toate am dat raspunsul ăsta şi ce a urmat după, mai bine nu urma. Sau? 
Tomata
„da’ să te întorci la anul”
Mai un pic şi pleacă de tot. Se cară cu tot cu soarele ei, cu căldura insuportabilă şi cu transpiraţiile continue. (more…)
„la două ore distanţă”
Stăteam pe scările încălzite de soare şi aşteptam cuminţi să vină un autobuz. Unul dintre multele afişate pe panou. Apare unul şi ne precipităm spre el să urcăm. După ce uşile se deschid, şoferul ne intreabă calm şi inteligibil unde vrem să mergem. (more…)
Pe niciunul dintre pereţii apartamentului în care locuiesc de fix 24 de ani şi 8 luni nu atârnă o poză de familie înrămată. Nici pe mobila veche din dormitor sau în sufrageria nerenovată nu există vreo ramă în care timpul stă în loc, din vremea mea de prichindel sau de când ai mei au cu câţiva ani buni mai puţin. (more…)
„când dvs. e prea lung”
Când eram de vreo 13 ani îl salutam pe un vecin de 30 cu „săru’mâna”. Şi bărbat, şi tânăr pe deasupra. Taică-miu înnebunea când mă auzea. M-a învăţat să spun „Bună ziua”, că pe bărbaţi nu îi saluţi cu „săru’mâna”. (more…)