24 fun » de la lume adunate

Votaţi schimbarea … la faţă!

diana — Wed, 02 Dec 2009 11:23:03 +0000

de Corina Săftescu

Mie treaba asta cu votul mi se pare de la o vreme o putere iluzorie. De ceva ani încoace toţi votăm pentru schimbare, pentru că, nu-i aşa, omul e veşnic nemulţumit şi mereu e loc de mai bine. Însă ce te faci dacă schimbarea asta nu vine niciodată?

De cand mă ştiu, ne plângem de aceleaşi probleme. Mică fiind, ştiam că era rău să fii pensionar şi că profesorii nu erau plătiţi bine. Am crescut şi am văzut oameni făcând greve, bătrâni murind de foame, dascăli revendicându-şi drepturi după o viaţă de muncă şi mai apoi votând pentru schimbare. Iar asta pentu ca a doua zi după alegeri, lumea să înceapă din nou să se plângă. Chiar dacă după număratul voturilor schimbarea, teoretic, se produsese.

Eu nu mai cred în schimbare. Cred doar că pot face eu mai bine ce ţine de mine. Şi mai am câteva speranţe că aş putea influenţa un grup restrâns de oameni să fie şi ei cea mai bună variantă a lor. Însă nu mai aştept să se întâmple nimic din afară. Votez mereu parcă în gol, ştiind că singura schimbare importantă şi imediată este cea a unei figuri şi a unui nume. Şi de prea multe ori, lucrurile se opresc aici.

Şi cred că multă lume e deja imună la astfel de schimbări. Poate că de-aia s-a şi ajuns la situaţii care ţin de comedia absurdului, când întrebaţi de ce votează, mulţi oameni au răspuns că votează pentru schimbare. Iar întrebaţi cu cine, aceiaşi oameni au răspuns senini şi fără ezitare: „Cu Traian Băsescu”.

Ce ne face fumători?

diana — Mon, 19 Oct 2009 10:37:56 +0000

Eu fumez. Rar. Adică atunci când ies în oraş cu oameni care fumează. Mi se face poftă când îi văd pe alţii că fumegă şi sunt una dintre acele persoane enervante care cerşeşte câte o ţigară azi, câte una săptămâna viitoare. Toţi îmi dau, că deh, ce să facă cu mine? O ţigară nu-i sărăceşte. Există momente când îmi cumpăr şi eu câte un pachet, fie pentru că mi-e ruşine să mai cer de la aceleaşi persoane, fie pentru că simt eu că voi fuma mai mult de una. Asta se întâmplă de obicei pe la chefuri, nunţi sau ieşiri mai lungi.

În urma acestor date ale problemei, m-am întrebat: sunt fumătoare sau doar o wannabe? Din moment ce fumez, oricât de puţin, eu zic că da. Mulţi însă mi-au zis că nu-s serioasă şi că o ţigară nu mă face fumătoare.

Acuma, nu pot să zic că ma frământ noaptea şi nu pot închide ochii dacă nu sunt definită din perspectiva fumatului, dar mă gandeam să vă întreb pe voi, cititori de 24fun şi 24funblog, ce ne face fumători?

Pe de altă parte, nevoia de a fuma resimţită în momentele în care nervii sunt întinşi la maxim sau când disperarea îşi întinde mrejele, plăcerea unei ţigări dimineaţa lângă cafea sau dupa o partidă de amor… sunt senzaţi prezente şi la cei ca mine, care doar rareori şi-ar aprinde o ţigară, chiar dacă n-au un partener cu care să împărtăsească fumurile.

Nu fumaţi că nu e bine.

www.tomatacuscufita.com

- Câţi ani ai?

Tomata — Thu, 01 Oct 2009 07:20:19 +0000

„- Câţi nu-mi dai tu”

Undeva, prin codul bunelor maniere parcă, scrie că nu-i frumos să întrebi o femeie câţi ani are. Nu ştiu exact formularea şi nu cunosc nici motivaţia, ca nu m-am obosit să citesc regulile de bună purtare. Dar cu toate astea, mie mi se pare cam aiurea şi să îţi ascunzi vârsta, şi să te simţi ofensată daca un bărbat te întreabă de când exişti pe lume. Ce e aşa rău în a vrea să ştii câţi ani are o femeie?
Să luam un exemplu fantasmagoric pentru oraş şi totuşi atât de plauzibil: eşti bărbat şi vrei să agaţi o fată în club, la bar, pe terasă, pe stradă chiar, sau de ce nu, pe net. Spargi gheaţa şi te bagi în seamă. Ce să vezi? Duduia chiar răspunde avansurilor tale, pare chiar îndrăzneaţă şi lucrurile merg mai departe. Prea departe. După 3 zile te trezeşti cu poliţia la uşă că ai corupt o minoră. „De unde era să ştiu câţi ani are? Uitaţi-vă la ea, arată de 20 de ani!” Vezi ce păţeşti dacă ce faci nu faci cu cap? Întreabă, dom’le, câţi ani are, că decât la puşcărie, mai bine necioplit.
Revenind la realitate, chiar aş fi curioasă câte fete se simt ofensate când li se pune întrebarea asta. Aş mai fi curioasă şi de ce unele simt nevoia să mintă în legătură cu vârsta lor, când un bărbat le întreabă câţi ani au, ele chicotesc aiurea şi răspund cu stupida întrebare : “câţi îmi dai?” Nu ziceţi că nu-i aşa că măcar o dată în viaţă toate am dat raspunsul ăsta şi ce a urmat după, mai bine nu urma. Sau?

Tomata

Cară-te

diana — Fri, 04 Sep 2009 07:55:10 +0000

„da’ să te întorci la anul”

Mai un pic şi pleacă de tot. Se cară cu tot cu soarele ei, cu căldura insuportabilă şi cu transpiraţiile continue. La început abia aştepţi să vină, să te învăluie, să te încălzească, să te dezbrace de toate kilele alea în plus de haine, să te scoată afară din casă, să te ducă la mare, la munte, în concedii sau în taberă, dar dupa două luni, mai precis, după iunie şi iulie ai vrea să plece. Nu mai suporţi, nu mai faci faţă, nu mai rezişti la atâta căldură şi moleşeală. Nu mai ai chef de nimic, nu-ţi mai vine să faci altceva decât să te ascuzi în casă de toropeala de pe străzi, să te încui în spatele draperiilor şi să lâncezeşti sub aerul condiţionat. Asta nu-i viaţa.
Daaaar, ghici ce? Se cară. Işi ia toate caniculele şi încearcă să facă impresie fluturând nostalgic din mânuţă, ameninţând că vine din nou la anu’. Să vină, că o să îi simţim dorul până o să îi dorim plecarea iar.
Şi acum, vorba tatuajului unei prietene… the best is yet to come. Cea mai buna lumină pentru fotografiat, cele mai frumoase culori şi vremea optimă să te ocupi şi cu alte treburi în afară de vegetatul pe o terasă în Unirii. E fain, e relaxant, da’ n-o poţi ţine tot aşa. Că tre’ să munceşti să strangi bani să poţi fugi la anul de canicula care va să vie. Şi când e cald nu poţi munci. Aşa că, să vină toamna cu bobocii ei, cu rechizitele, cu începutul şcolii, cu frunzele galbene şi cu stropii de ploaie, dar mai ales cu cheful de muncă.
Nu ştiu voi, dar eu sunt fanul toamnei.
www.tomatacuscufita.com

Oameni de treabă

diana — Thu, 20 Aug 2009 10:11:55 +0000

„la două ore distanţă”
Stăteam pe scările încălzite de soare şi aşteptam cuminţi să vină un autobuz. Unul dintre multele afişate pe panou. Apare unul şi ne precipităm spre el să urcăm. După ce uşile se deschid, şoferul ne intreabă calm şi inteligibil unde vrem să mergem. Explicăm în grabă, mai mult cu mâinile că vrem în nu ştiu care parc. Zâmbind, calm şi puţin amuzat, omul ne spune să îl luăm pe cel cu numărul 13, că ăla în care ne urcaserăm nu ne ducea chiar la botul calului. Mulţumim şi ne dăm jos, miraţi de întâmplare. Ne întoarcem la scările noastre calde şi aşteptăm autobuzul cu pricina. Vine. Urcăm şi începem să vorbim despre stadion, că tre’ să coborâm nu ştiu unde, să o luăm ba într-o parte, ba în cealaltă. Dintr-o dată tăcem. Un om din spate ne întreabă politicos şi entuziasmat unde vrem să ajungem şi începe să ne dea explicaţii şi direcţiuni fără ca măcar să i le fi cerut. Părea bucuros că ne ajută. Ascultăm atenţi şi la coborâre îi mulţumim. Am ajuns exact unde voiam.
Oamenii se împing de multe ori unii în alţii, dar işi cer scuze. Şi chiar dacă nu îşi cer scuze nu se întoarce nimeni să vocifereze sau să urle: „Ce, bă, nu vezi pe unde mergi? Eşti pe tarlaua lu’ tac’tu?!!” Nici un claxon, nici o maşină din care să ragă o melodie, de orice fel. Nici un vecin isteric, nici o ambulanţă pe stradă.Nici un câine cu botniţă, nici un poliţist nervos sau cu aere de superioritate. Se poate. În Barcelona.
www.tomatacuscufita.com

Viaţa ca tapet

diana — Thu, 06 Aug 2009 07:47:17 +0000

Pe niciunul dintre pereţii apartamentului în care locuiesc de fix 24 de ani şi 8 luni nu atârnă o poză de familie înrămată. Nici pe mobila veche din dormitor sau în sufrageria nerenovată nu există vreo ramă în care timpul stă în loc, din vremea mea de prichindel sau de când ai mei au cu câţiva ani buni mai puţin. Până n-am citit într-o carte descrierea unui perete pe lângă care urca o scară, plin de momente importante din viaţa membrilor familiei, nu m-am gândit la asta, nu i-am simţit lipsa.

Şi citind eu cele de mai sus m-am întristat puţin, pentru că mi-ar plăcea să am o galerie foto pe pereţi sau pe mobilă în sufragerie. O fotografie din care să zâmbesc ştirbă către tatăl meu sau una în care coroniţa de premiantă îmi alunecă enervant peste ochi, poate una în care dansez la majoratul meu şi evident una cu diploma în mână (ca doar am trei şi măcar pentru poză să mă folosesc de ele).

Şi n-ar lipsi din galeria mea o poză cu tot familionul, poate făcută-ntr-un concediu când toată lumea e veselă sau de vre-un Crăciun când tradiţia iţi lipeşte de faţă un zâmbet creştin sau de ce nu, una de la o aniversare: a mea, a lui, a ei, a noastră. Mi-aş pune şi căţeii în ramă şi de ce nu, şi-o poză de piţipoancă alături de prima maşinuţă proprie.

Dar din păcate n-am o galerie foto, îmi păstrez memoriile decolorate în albume şi mai decolorate sau pe CD-uri stivuite într-o carcasă de plastic. În casa mea însă îmi voi pune viaţa pe pereţi.

www.tomatacuscufita.com

Ce-ţi aduc, bă?

diana — Thu, 23 Jul 2009 09:29:41 +0000

„când dvs. e prea lung”

Când eram de vreo 13 ani îl salutam pe un vecin de 30 cu „săru’mâna”. Şi bărbat, şi tânăr pe deasupra. Taică-miu înnebunea când mă auzea. M-a învăţat să spun „Bună ziua”, că pe bărbaţi nu îi saluţi cu „săru’mâna”. D’oooh! Am amintit de episodul ăsta pentru a vorbi despre politeţe. Eu sunt mai old school aşa şi nu pot să tutuiesc din prima unele persoane necunoscute, chiar dacă sunt de vârsta mea sau doar cu câţiva ani mai mari. Să nu mai vorbim de cei mai în vârstă, care chiar dacă mă invită să le spun pe nume, să-i salut cu „Ceau” şi să le vorbesc la pertu, nu pot. Nici să mă obligi, n-aş putea să îi spun pe nume şi să mă adresez cu „tu” tatălui unei prietene care se tot chinuie să mă dezveţe de „dumneavoastră” deja de câţiva ani buni. Şi din motivele astea mă irită de mor când mă duc pe o terasă sau într-un bar şi vine o tinerică la mine să mă întrebe: „Ce-ţi aduc?” sau în cazuri mai sofisticate: „Te las să te mai gândeşti?”. Şi asta se întâmplă când nu-s clientă fidelă, ba chiar e prima oara când mă vede, deci mult prea devreme pentru pertu, mult prea repede pentru familiaritatea asta pe care vârsta pare-se că o impune. N-am pretenţia să mi se vorbească cu „dumneavoastră” pentru că nu-s nici babă şi nici vreo personalitate care miroase candelabre. Pur şi simplu, aşa cum eu pot să te întreb: „Limonadă caldă aveţi?” (nereferindu-mă la tot barul), aşa poţi şi tu, ca chelner să mă întrebi: „Ce doriţi?”. Cred ca ţine de respect până la urmă. Nu?

www.tomatacuscufita.com

La mine în sat

diana — Thu, 09 Jul 2009 06:11:37 +0000

„în Unirii ca duminica pe uliţă”

De multe ori mi s-a întâmplat să spun despre Timişoara că e ca un sat mai mare. Sunt sigură că expresia a stat de nenumărate ori şi pe buzele voastre, gândiţi-vă numai de cate ori nu v-aţi auzit spunând asta.

O singură ieşire joia în oraş şi de pe terasă din Unirii pană în primul club te întâlneşti cu cel puţin trei persoane în afară de cele cu care ai ieşit şi in club mai dai peste vreo ceată de cunoscuţi. Afli de la unul că, ce chestie! îl ştie pe X, dezvolţi un dialog pe seama respectivului, te mai miri un pic ce mică-i lumea şi apoi te desparţi de Y stabilind o eventuală întâlnire în viitorul apropiat.

Peste două săptămâni se întâmplă acelaşi lucru, doar că actul are alte decoruri şi alte personaje şi la despărţire dai din nou mirat din cap şi exclami bucuros sau nu: „Timişoara asta-i ca un sat.” Toată lumea cunoaşte pe toată lumea, dacă nu în persoană, măcar din auzite. Nu ştii pe loc dacă-i de bine sau de rău. Asta-i distracţia destinului să iţi arate repercusiunile unui număr prea mare de cunoscuţi sau ale unui oraş ce se comportă ca un sat.
Şi cu toate astea există persoane pe care le cunoşti demult şi nu dai peste ele nicicum nicicând. Parcă intră în pământ odată ce nu mai mergi la aceeaşi şcoală cu ele sau nu mai lucraţi împreună. Mă gândesc la colegele mele de liceu care trăiesc şi lucrează în oraş, dar de când am isprăvit cu clasa a XII-a nu le-am mai văzut decât dacă am stabilit asta dinainte. Vouă nu vi se întâmplă ?

www.tomatacuscufita.com

Am MeRe

diana — Thu, 02 Jul 2009 09:48:41 +0000

Niciodată nu am crezut mult prea mult în puterea AMR-urilor. Cine nu ştie ce e un AMR înseamnă că a trecut prin viaţă fie ca un copil de bani gata, fie ca un fraier, pierzând una dintre minunile acesteia.
Nu ştiu când aţi avut voi primul AMR, dar eu tind să cred ca am fost precoce. La cât de distrus îs – zice lumea, pot sa compar primul AMR cu prima noapte de dragoste (nu sex, ci dragoste pentru că sunt mai romantic :p ). Cred că primul AMR l-am avut în generală, în aşteptarea vacanţei de vară (cunoscută pe atunci şi ca vacanţa generală). A urmat capacitatea, un AMR semnificativ, ţinând cont de câtă maculatură am distrus. Cred că AMR-ul respectiv a început cu vreo trei luni inainte de punctul critic.

Iniţial credeam că nu am nevoie de asemenea hârtii, cartonaşe şi alte cele, însă neavând o memorie prea bună, m-am pocăit şi eu. Dar să revenim în prezent. Acu’ am cinci AMR-uri. Toate foarte foarte foarte importante.

Ca un copil tembel, care nu stă prea bine cu matematica, număr zilele până în concendiu. Astăzi, 1 iulie, mai sunt 45 de zile. Până când voi reuşi să îmi duc maşina la spălat au mai rămas 9 zile. Până voi lua salariul vor mai trece tot 9 zile. Până când va apărea prima reclamă pe blogul meu
mai trebuie să treacă 4 zile. Pe de altă parte, mai am un AMR special. Număr zilele de când mi-am promis că voi trece blogul pe .ro.

Concluzie: AMR-urile sunt folositoare. îţi ocupă timpul şi te pun pe gânduri. Şi sunt bune şi ca status de mess. Să te întrebe lumea ce dracu tot numeri sau ce e ăla AMR. Şi în al doilea caz, poţi să îi răspunzi tipului-tipei că dacă nu ştie ce e ăla un AMR a trecut prin viaţă fie ca un copil de bani gata, fie ca un fraier, pierzând una dintre minunile vieţii.

La final, ca să vedeţi că şi 24 FUN se bucură de viaţă, în partea dreaptă, înainte de blogroll veţi găsi o chestie de tipul umătoarele evenimente. Asta ca să ştiţi cât timp va trece până la un alt eveniment mişto recomandat de 24 FUN .

http://gerhaldernst.wordpress.com/

Blogul de hârtie

diana — Wed, 24 Jun 2009 19:43:39 +0000

Când am propus cuiva ideea unei reviste de felul acesteia de faţă, dar dedicată blogurilor, mi s-a spus că a aduce online-ul în offline e nerentabil. Pentru că de-asta ne mutăm în lumea virtuală ca sa scăpăm de cea de pe hârtie. Cică se numeşte evoluţie. Acum n-am eu dreptul să contrazic mersul lucrurilor, nici nu am de gând să o fac, da’ a face cunoştinţă oamenilor cu fenomenul numit blogging printr-o sursă pe care oricine o pricepe pentru că e mai bătrâna decât orice om în viaţă, mi se pare o idee bună care poate să doboare nişte prejudecăţi. Pentru că legat de bloguri şi de bloggeri există multe concepţii greşite, începând de la alea că orice blogger e un tocilar fără viaţă personală şi terminând cu alea că bloggerii au pus gând rău presei şi vor să ii ia puterea pe care o are în stat. După părerea mea sunt nişte afirmaţii nefondate, bazate pe cazuri foarte rare care până la urma n-au nici o relevanţă.
Aşadar, ca articol introductiv pentru această rubrică, aflaţi, dragi cititori, că blogurile constituie adevărate surse de informare pentru că ştirile şi noutăţile, părerile şi impresiile, recomandările şi relatările unor evenimente circulă pe bloguri şi se răspândesc mai repede decât prin ziare, televiziune sau radio. Pentru că din ce în ce mai multă lume îşi face blog şi ajunge să interacţioneze cu blogurile. Pentru că blogul reprezintă feedback, comunicare, reacţie la articol, dreptul la părere, libertate de exprimare. Ar trebui să încercaţi.

http://www.tomatacuscufita.com/