24 fun

Înţeleg raţiunile discursului politic, la fel de bine cum înţeleg că nu au nimic a face cu politica realizată efectiv de anumiţi reprezentanţi ai puterii. Nu înţeleg însă de ce candidaţii noştri dragi se încăpăţânează să se cufunde în demagogie. Chiar e eficientă?

Bun, e campanie electorală, deci trebuie să convingă că ei sunt trimişii lui Dumnezeu pe pământ. Şi cum fac ei asta? Păi fie îi insultă pe alţii, fie se autoproclamă eroii neamului.
Am identificat trei tipologii ale candidatului politic actual:

1. “Eu sunt Alesul“: este cel ce le poate face pe toate şi le va face. Este cel ce a avut o revelaţie divină şi şi-a dat seama cam care ar fi problemele, care sunt soluţiile şi că doar el poate aduce visul american în “Ţara Românească”. Este cel ce va face în următorii cinci ani ce nu au făcut restul în douăzeci. Întrebat pe ce se bazează, se va umfla în pene şi îi va insulta pe restul. (v. Gigi Becali)

2. “Sunt tânăr, doamnă, tânăr!“: este cel ce a crescut odată cu tine, s-a confruntat cu aceleaşi probleme. El va fi om înainte să fie preşedinte pentru că până mai ieri a fost el însuşi o victimă a sistemului. Este umil, îşi recunoaşte limitele, dar mizează pe sprijinul tuturor în această cruciadă. (v. Crin Antonescu)

3. “Le-arăt eu lor!“: este cel care înainte să facă bine, şi-a propus să pedepsească, să taie şi să spânzure, să îi pună la punct pe cei ce au făcut rău. Este cel ce va investiga, va deschide anchete, va dezgropa morţii şi-i va trage la răspundere. (v. fosta campanie a lui Traian Băsescu sau veşnica poliloghie a lui Corneliu Vadim Tudor)

Cu acestea fiind spuse, reiau întrebarea de la începutul articolului: indiferent care ar fi poziţia candidatului, chiar mai ia cineva în serios discursurile politice actuale? Chiar mai găseşte cineva sens în frazele lor arborescente şi în limba de lemn de care ţin încă cu dinţii?