de Răzvan Gâscă
Dacă Tarantino ar putea fi stors ca o lămâie între paginile unei cărţi, dacă toată opera lui de Sade ar putea să fie concentrată într-un plic de ceai, dacă cruzimea ce a marcat URSS-ul ar putea fi adunată într-o ceaşcă de unde să se nască o muză dementă şi sociopată atunci poate că ar putea ieşi un al doilea Sorokin şi încă o carte Inimile celor patru.
Sorokin se autodepăşeşte, imaginaţia o ia razna, hârtia se înroşeşte, coperţile se topesc, tipăritura se prelinge şi îţi pătează mâinile făcându-te părtaş la Acţiunile celor patru cavaleri ai Apocalipsei, aş îndrăzni o comparaţie. Rebrov – şeful ce aduce a comandant comandat; Olga – PR-ul grupului sau omul de sacrificiu; Ştaube – bătrânul înţelept; Serioja – puştiul învăţăcel. Cruzimea este liantul ce-i păstrează adunaţi, cruzimea şi un joc mistic în care patru zaruri trebuiesc aruncate.
Este, şi o spun cât se poate de categoric, cel mai crud şi mai dement roman citit de mine şi nu mă sfiesc să spun că după Chikatilo şi Pichushkin, Rusia mai naşte o monstruozitate. Din fericire, de data aceasta este doar ficţiune.
Dacă ştii încă două titluri de Vladimir Sorokin traduse în limba română trimite un mail la razvan.gisca@grupullibrarium.ro şi poţi câştiga un exemplar din Inimile celor patru.