Mie treaba asta cu votul mi se pare de la o vreme o putere iluzorie. De ceva ani încoace toţi votăm pentru schimbare, pentru că, nu-i aşa, omul e veşnic nemulţumit şi mereu e loc de mai bine. Însă ce te faci dacă schimbarea asta nu vine niciodată?

De cand mă ştiu, ne plângem de aceleaşi probleme. Mică fiind, ştiam că era rău să fii pensionar şi că profesorii nu erau plătiţi bine. Am crescut şi am văzut oameni făcând greve, bătrâni murind de foame, dascăli revendicându-şi drepturi după o viaţă de muncă şi mai apoi votând pentru schimbare. Iar asta pentu ca a doua zi după alegeri, lumea să înceapă din nou să se plângă. Chiar dacă după număratul voturilor schimbarea, teoretic, se produsese.

Eu nu mai cred în schimbare. Cred doar că pot face eu mai bine ce ţine de mine. Şi mai am câteva speranţe că aş putea influenţa un grup restrâns de oameni să fie şi ei cea mai bună variantă a lor. Însă nu mai aştept să se întâmple nimic din afară. Votez mereu parcă în gol, ştiind că singura schimbare importantă şi imediată este cea a unei figuri şi a unui nume. Şi de prea multe ori, lucrurile se opresc aici.

Şi cred că multă lume e deja imună la astfel de schimbări. Poate că de-aia s-a şi ajuns la situaţii care ţin de comedia absurdului, când întrebaţi de ce votează, mulţi oameni au răspuns că votează pentru schimbare. Iar întrebaţi cu cine, aceiaşi oameni au răspuns senini şi fără ezitare: „Cu Traian Băsescu”.

]]> http://www.24funblog.ro/votati-schimbarea-%e2%80%a6-la-fata/feed/ 0 http://www.24funblog.ro/sunetul-muzicii/ http://www.24funblog.ro/sunetul-muzicii/#comments Tue, 17 Nov 2009 22:29:11 +0000 Corina http://www.24funblog.ro/?p=404 Cu urechea ciulită la radio şi cu mintea departe, mi-am adus aminte astăzi de o cunoştinţă mai veche care nu asculta muzică, niciodată. Lucru care mi se pare foarte ciudat, mai ales pentru că eu am o relaţie specială cu muzica. Şi ştiu sigur că nu sunt singura. Nu am fost eu înzestrată cu voce de soprană, nici de privighetoare şi nici măcar de-o Andreea Bălan, însă eu vreau să cred că sunt în stare să recunosc o melodie frumoasă şi s-o apreciez aşa cum trebuie.

În fine, gusturile nu se discută şi ca atare nu despre ele vom discuta acum. Ideea era alta, şi anume aceea că eu cred că muzica e parte din noi. E cea care ne apropie şi cea care ne poate face chiar să ne iubim un strop mai mult.

Gândiţi-vă numai de câte ori nu am făcut schimb de melodii cu cel/cea care ne-a furat inima?
De câte ori nu am lăsat versurile unei melodii să spună ceea ce noi nu îndrăzneam?
De câte ori nu ne-am întors acasă nervoşi sau plângând şi am dat muzica la maxim, lăsând să ne dispară toate gândurile negre, rătăcind pe un portativ?
Sau de câte ori nu am revăzut în faţa ochilor ani întregi din viaţă, doar la auzul unui vers?

Şi exemplele pot continua la nesfârşit. De-aia nu pot să înţeleg oamenii care nu ascultă muzică, niciodată. Pentru că până la urmă, muzica, în toate formele pe care le îmbracă, se naşte din ceea ce ne înconjoară; dintr-un râs de copil ce aleargă după porumbei sau dintr-un Te iubesc rostit pe fugă, în şoaptă.
Cum să te lase rece?

Nu ştiu cum se face că în fiecare an, dorul de iarnă se împleteşte cu dorul de casă. Căci da, sunt dintre aceia născuţi într-un oraş mic de provincie şi ajunşi în Timişoara ademeniţi de renumele unor universităţi de prestigiu. Şi în acest orăşel în care am crescut, cel puţin în perioada copilăriei mele, iernile erau autentice, aşa cum le ştiam din cărţile de poveşti.

Cu zăpadă multă şi greoaie, cu şcoli închise spre bucuria noastră, a copiilor, cu sănii pe străzi şi prin parcuri. Cu gheţuşuri cu viaţă de fluture, făcute seara de noi pe furiş şi topite dis de dimineaţă, cu sare, de bătrânii grijulii. Ierni în care erau şanse mai mari să miroasă a cozonac în casă decât la Kaufland şi în care oamenii se bucurau de zăpadă şi nu vorbeau de ea ca de apocalipsă.

Miroase a iarnă. Şi mi-e dor să pândesc prima ninsoare. S-o aştept cu sufletul la gură şi nasul lipit de geamul aburit. Iar noaptea, când neaua se va fi aşternut deja pe aleile slab luminate, să ies pe furiş şi să calc zăpada neatinsă, savurând cu poftă scârţâitu-i aproape deranjant, în timp ce creez modele cu tălpile zimţate ale bocancilor. Iar apoi să închid ochii şi, asemeni unui copil, să deschid gura larg şi, cu limba pe jumătate scoasă afară, să caut orbeşte fulgii cei mai mari.

]]> http://www.24funblog.ro/in-cautarea-iernilor-pierdute/feed/ 3 http://www.24funblog.ro/cu-si-despre-catindati/ http://www.24funblog.ro/cu-si-despre-catindati/#comments Tue, 10 Nov 2009 12:00:02 +0000 Corina http://www.24funblog.ro/?p=381 Înţeleg raţiunile discursului politic, la fel de bine cum înţeleg că nu au nimic a face cu politica realizată efectiv de anumiţi reprezentanţi ai puterii. Nu înţeleg însă de ce candidaţii noştri dragi se încăpăţânează să se cufunde în demagogie. Chiar e eficientă?

Bun, e campanie electorală, deci trebuie să convingă că ei sunt trimişii lui Dumnezeu pe pământ. Şi cum fac ei asta? Păi fie îi insultă pe alţii, fie se autoproclamă eroii neamului.
Am identificat trei tipologii ale candidatului politic actual:

1. “Eu sunt Alesul“: este cel ce le poate face pe toate şi le va face. Este cel ce a avut o revelaţie divină şi şi-a dat seama cam care ar fi problemele, care sunt soluţiile şi că doar el poate aduce visul american în “Ţara Românească”. Este cel ce va face în următorii cinci ani ce nu au făcut restul în douăzeci. Întrebat pe ce se bazează, se va umfla în pene şi îi va insulta pe restul. (v. Gigi Becali)

2. “Sunt tânăr, doamnă, tânăr!“: este cel ce a crescut odată cu tine, s-a confruntat cu aceleaşi probleme. El va fi om înainte să fie preşedinte pentru că până mai ieri a fost el însuşi o victimă a sistemului. Este umil, îşi recunoaşte limitele, dar mizează pe sprijinul tuturor în această cruciadă. (v. Crin Antonescu)

3. “Le-arăt eu lor!“: este cel care înainte să facă bine, şi-a propus să pedepsească, să taie şi să spânzure, să îi pună la punct pe cei ce au făcut rău. Este cel ce va investiga, va deschide anchete, va dezgropa morţii şi-i va trage la răspundere. (v. fosta campanie a lui Traian Băsescu sau veşnica poliloghie a lui Corneliu Vadim Tudor)

Cu acestea fiind spuse, reiau întrebarea de la începutul articolului: indiferent care ar fi poziţia candidatului, chiar mai ia cineva în serios discursurile politice actuale? Chiar mai găseşte cineva sens în frazele lor arborescente şi în limba de lemn de care ţin încă cu dinţii?

Aprind televizorul ca să mai uit de frisoanele care nu-mi dau pace. Peste tot, simptome, gripă, victime. Stare naţională de alertă. Încep să-i înţeleg pe cei ce m-ar băga în carantină. Şi pe părinţii mei care s-ar panica de tot dacă m-ar auzi răguşită, căci au văzut ei la TV că în Timişoara sunt cele mai multe cazuri de gripă nouă – cică aşa se numeşte şi e devastatoare.

Oameni buni, unde vă e raţiunea? E puţin deplasat să pui semnul egal între o victimă a noului virus şi o persoană care ar putea fi afectată de virus, fără să existe însă vreo confirmare. Unde mai pui că majoritatea suspiciunilor au fost infimate?
Apoi, una e să informezi oamenii obiectiv despre simptome, cauze şi măsuri preventive şi alta e să declari stare de pandemie dacă într-un sat a strănutat de trei ori o băbuţă ce-a stat în curent.
Şi amuzant e că apoi tot la ştiri vezi cum se plâng medicii că au năpustit asupra lor sute de oameni care nu suferă de nimic în afară de panică şi dezinformare.

Eu înţeleg nevoia de senzaţional, dar nu e în regulă să ne jucăm cu lucruri serioase. Că omul speriat uită să mai judece la rece. Şi uite-aşa nu-şi mai lasă copilul la şcoală doar pentru că l-a văzut pe colegul lui de bancă tuşind într-o batistă…

Să aud şi să nu cred ce i s-a întâmplat unei cunoştinţe. Într-o seară, săptămâna asta, se duce să-şi dreseze foamea cu o pizza, face comanda dinainte ca să nu stea acolo cu orele şi merge doar să o ridice. Nu parchează maşina pentru că nu avea loc, el rămâne la volan, prietena merge să ridice bunătatea, când apare un individ care simte nevoia să îşi fluture superioritatea. Se afla şi el chipurile, prin zonă, voia să parcheze acolo, cunoştinţa mea spune să aştepte două minute că el va pleca, dar degeaba. Omul îşi pune maşina în aşa hal încât al meu amic să nu mai poată ieşi cu una cu două manevre, până la urmă reuşeşte, dar cu strigătele lui homo superiorus după el, cum că i-a zgâriat maşina, să nu plece că trebuie să cheme poliţia, că va avea probleme, dar pot rezolva şi în alt mod – amicul meu să dea asigurarea ca să îşi recondiţioneze avariatul automobilul.Dar cum să o dea aşa? Mai ales că e nevinovat, mai ales că îl vede pe ăla poliţist că profită de funcţie ca să facă pe nebunul şi să mai aibă şi pretenţii. Şi totuşi abuzul de putere e la mare căutare…cum prinde unul ocazia cum abuzează.

Când suntem mici, părinţii se chinuie să ne înveţe două lucruri care, spun ei ne vor duce departe în viaţă. Când suntem mici, însă nu ne interesează cum ne va fi viaţa când vom creşte mari pentru că nu avem noţiunea asta. Nu ne interesează că „Te rog” şi „Mulţumesc” sunt cuvinte magice şi dimpotrivă, când cerem ceva ceva dăm din  picioare şi facem circul de pe lume dacă nu primim obiectul dorinţei (care aproape întotdeauna e ceva material, tangibil, pe care putem să-l apucăm cu mânuţele noastre). În momentele acelea „Te rog” şi „Mulţumesc” sunt doar câteva cuvinte în plus, care ne ţin departe de el şi trag de timp până să primim ce ne dorim.

Momentul despre care vorbeau părinţii noştri se adevereşte totuşi. La fel ca multe altele despre care ei ne-au vorbit. În viaţa profesională, „te rog” şi „mulţumesc” se pierd din nou pentru că unii dintre noi uită ce au învăţat în copilărie. Sau poate n-au învăţat deloc. Unii ajung şefi şi a porunci li se pare firesc şi natural pentru că funcţia îi situează mai sus de statutul de om, iar cei doi fraţi lingvistici sunt nişte necunoscute pierdute în negura uitării. Alţii pur şi simplu cer ceva ca şi când li s-ar cuveni, în numele plantaţiei pe care lucrează. şi nimeni nu mai vorbeşte frumos. Nici la piaţă, nici la poştă, nici îm magazine, nici în mijloacele de transport, nici pe stradă, nici la lucru, nici acasă. Pentru că părinţii noştri nu ne mai învaţă să spunem „te rog” şi „mulţumesc”. Când suntem mari, diferenţa e că putem să dăm cât vrem din picior, să plângem şi sa ne crizăm orichat, că fără „te rog” şi „mulţumesc” putem fi orice şefi, dar oameni mai puţin.

Tomata

“După realizarea în 2009 a expoziţiei Exclusive Wedding Events, organizatorii Dovi’s Style şi Vest Sound Grup, vă invită şi în 2010 la o nouă expoziţie, pregăteşte-te pentru „Zile de nuntă”. Cu un concept nou pentru târgurile de profil, Exclusive Wedding Events – Zile de nuntă, îşi propune ca timp de trei zile, 22 – 24 ianuarie 2010, la Teatrul Naţional din Timişoara, să vă poarte printre ideile specialiştilor. Frumuseţe, bun gust, noutăţi, trenduri în produse şi servicii pentru nuntă.

Mai multe informaţii veţi găsi în curând pe www.exclusiveweddingevents.ro.,www.dovisstyle.ro, www.vsg.ro .”

Eu una, chiar sunt curioasa de ce şi cum o să se întâmple pe acolo şi cum vor fi desfăşurările de forţe.

Eu fumez. Rar. Adică atunci când ies în oraş cu oameni care fumează. Mi se face poftă când îi văd pe alţii că fumegă şi sunt una dintre acele persoane enervante care cerşeşte câte o ţigară azi, câte una săptămâna viitoare. Toţi îmi dau, că deh, ce să facă cu mine? O ţigară nu-i sărăceşte. Există momente când îmi cumpăr şi eu câte un pachet, fie pentru că mi-e ruşine să mai cer de la aceleaşi persoane, fie pentru că simt eu că voi fuma mai mult de una. Asta se întâmplă de obicei pe la chefuri, nunţi sau ieşiri mai lungi.

În urma acestor date ale problemei, m-am întrebat: sunt fumătoare sau doar o wannabe? Din moment ce fumez, oricât de puţin, eu zic că da. Mulţi însă mi-au zis că nu-s serioasă şi că o ţigară nu mă face fumătoare.

Acuma, nu pot să zic că ma frământ noaptea şi nu pot închide ochii dacă nu sunt definită din perspectiva fumatului, dar mă gandeam să vă întreb pe voi, cititori de 24fun şi 24funblog, ce ne face fumători?

Pe de altă parte, nevoia de a fuma resimţită în momentele în care nervii sunt întinşi la maxim sau când disperarea îşi întinde mrejele, plăcerea unei ţigări dimineaţa lângă cafea sau dupa o partidă de amor… sunt senzaţi prezente şi la cei ca mine, care doar rareori şi-ar aprinde o ţigară, chiar dacă n-au un partener cu care să împărtăsească fumurile.

Nu fumaţi că nu e bine.

www.tomatacuscufita.com