Jurnal. Se poate să fie al fericirii pentru unele. Al nefericirii supreme pentru altele. Sau un amalgam de stare şi nestare, o revărsare de chestii nespuse care până la urmă îşi regăsesc liniştea în nişte pagini. Multe pagini. Discutam cu o prietenă despre jurnal. Ce rol are un jurnal în viaţa noastră. Când apare nevoia unuia. Şi mi-am amintit că pe mine mă apucase scrisul de întâmplări din viaţa mea (mai puţin) şi a altora (mai mult) când eram prin clasa a XII –a, copleşită fiind de prezenţa lucrurilor nerostite din jurul altora şi al meu.
M-a ţinut etapa „jurnalistică” cam până în anul II de facultă. Acum câteva luni, în căutarea unei cărţi fiind, am dat de minunatul caiet. M-am apucat să-l citesc şi mi-am dat seama că încă am în minte toate cele scrise acolo şi mi se părea inutil să-l mai păstrez ca să fac repetiţia trecutului, aşa că l-am aruncat.
Nu înainte de a mă amuza de toate planurile prietenelor mele din acele timpuri, de toţi nervii vărsaţi prin peniţa stiloului, de toate dedesubturile siropoase din combinările lor, de toate apelativele care se perindau prin vocabularul fetelor la adresa scumpilor din universul lor.
Revenind…de ce e nevoie de un jurnal? Să scrii ce? Că cel la care visezi de nu ştiu câte zile nu te-a buzzuit pe mes tot weekendul, deşi era online. Să îţi anunţi orgoliul că l-ai şters pe inculpat din listă şi că e momentul ca el să-şi intre în drepturi. (Asta cu ştersul din listă am auzit-o atât de des în ultimele luni, încât încep să mă întreb cum de toate ele reacţionează la fel?).
Sau e nevoie de pagini în care să îţi scrii offfff-urile pentru că te-ai certat cu colega/colegul care se credeau foarte deştepţi fix atunci când era să dai lovitura cu ideea care ţi-a venit de dimineaţă, stând la semafor.
Sau poate că simţi nevoia să desenezi. Bile negre pentru prietenele care uneori se dovedesc a nu fi chiar aşa prietene.
Sau poate ai nevoie pur şi simplu de un loc unde să contorizezi lucrurile bune şi nebune, pozitive şi negative din cotidian. Ai nevoie de o poveste a ta, în care poţi fi mai sensibilă decât eşti în realitate.
Sau…?
Am avut si eu jurnal si l-am tinut pe perioada a vreo 4 ani cred. Sau cine stie, poate mai mult, trebuie sa ma uit.
Aproape tot timpul scriam despre ce se intampla peste zi si evident trairile aferente. Cand m-am mai maturizat un pic am inceput sa si meditez in scris, sa imi pun tot felul de intrebari care n-aveau legatura (sau aveau prea putin) cu evenimentele din viata mea.
De cand am descoperit blogul, am un jurnal si un loc de meditat online care ma satisface pe deplin. Pentru ca nu mai vorbesc singura sau cu mine ci cu oricine are chef sa ma asculte si sa-mi raspunda la intrebarile la care eu nu pot.
Comment by Tomata cu scufita — 23/03/2009 @ 8:11 am
Jurnal? Am jurnal de prin clasa a 6-a. Am strans la un moment dat destul de multe caiete cu tot felul de notite, imi pare rau insa ca am aruncat o parte din ele.
In ultimul timp, si mai ales in timpul facultatii, scriam dear diary pe unde apucat, astfel ca am strans un teanc de foi volante.
Jurnalul nu reprezinta pentru mine doar o insiruire de evenimente. E un loc de defulare. Tot ce nu pot spune cu voce tare, scriu acolo. Si ma ajuta! “Recordul” meu personal este de 6 pagini (A4) de frustrari, scrise intr-un interval de o ora. Si pe cat de nervoasa eram inainte sa incep, pe atat de linistita si bine dispusa am fost la final.
Comment by *Junior — 24/03/2009 @ 9:35 am
asta poate folosi si ca si terapie. scrii tot, apoi rupi:)).odata cu foile se duc si frustrarile!:P
Comment by diana — 26/03/2009 @ 3:28 pm