24 fun

„în Unirii ca duminica pe uliţă”

De multe ori mi s-a întâmplat să spun despre Timişoara că e ca un sat mai mare. Sunt sigură că expresia a stat de nenumărate ori şi pe buzele voastre, gândiţi-vă numai de cate ori nu v-aţi auzit spunând asta.

O singură ieşire joia în oraş şi de pe terasă din Unirii pană în primul club te întâlneşti cu cel puţin trei persoane în afară de cele cu care ai ieşit şi in club mai dai peste vreo ceată de cunoscuţi. Afli de la unul că, ce chestie! îl ştie pe X, dezvolţi un dialog pe seama respectivului, te mai miri un pic ce mică-i lumea şi apoi te desparţi de Y stabilind o eventuală întâlnire în viitorul apropiat.

Peste două săptămâni se întâmplă acelaşi lucru, doar că actul are alte decoruri şi alte personaje şi la despărţire dai din nou mirat din cap şi exclami bucuros sau nu: „Timişoara asta-i ca un sat.” Toată lumea cunoaşte pe toată lumea, dacă nu în persoană, măcar din auzite. Nu ştii pe loc dacă-i de bine sau de rău. Asta-i distracţia destinului să iţi arate repercusiunile unui număr prea mare de cunoscuţi sau ale unui oraş ce se comportă ca un sat.
Şi cu toate astea există persoane pe care le cunoşti demult şi nu dai peste ele nicicum nicicând. Parcă intră în pământ odată ce nu mai mergi la aceeaşi şcoală cu ele sau nu mai lucraţi împreună. Mă gândesc la colegele mele de liceu care trăiesc şi lucrează în oraş, dar de când am isprăvit cu clasa a XII-a nu le-am mai văzut decât dacă am stabilit asta dinainte. Vouă nu vi se întâmplă ?

www.tomatacuscufita.com