24 fun

„la două ore distanţă”
Stăteam pe scările încălzite de soare şi aşteptam cuminţi să vină un autobuz. Unul dintre multele afişate pe panou. Apare unul şi ne precipităm spre el să urcăm. După ce uşile se deschid, şoferul ne intreabă calm şi inteligibil unde vrem să mergem. Explicăm în grabă, mai mult cu mâinile că vrem în nu ştiu care parc. Zâmbind, calm şi puţin amuzat, omul ne spune să îl luăm pe cel cu numărul 13, că ăla în care ne urcaserăm nu ne ducea chiar la botul calului. Mulţumim şi ne dăm jos, miraţi de întâmplare. Ne întoarcem la scările noastre calde şi aşteptăm autobuzul cu pricina. Vine. Urcăm şi începem să vorbim despre stadion, că tre’ să coborâm nu ştiu unde, să o luăm ba într-o parte, ba în cealaltă. Dintr-o dată tăcem. Un om din spate ne întreabă politicos şi entuziasmat unde vrem să ajungem şi începe să ne dea explicaţii şi direcţiuni fără ca măcar să i le fi cerut. Părea bucuros că ne ajută. Ascultăm atenţi şi la coborâre îi mulţumim. Am ajuns exact unde voiam.
Oamenii se împing de multe ori unii în alţii, dar işi cer scuze. Şi chiar dacă nu îşi cer scuze nu se întoarce nimeni să vocifereze sau să urle: „Ce, bă, nu vezi pe unde mergi? Eşti pe tarlaua lu’ tac’tu?!!” Nici un claxon, nici o maşină din care să ragă o melodie, de orice fel. Nici un vecin isteric, nici o ambulanţă pe stradă.Nici un câine cu botniţă, nici un poliţist nervos sau cu aere de superioritate. Se poate. În Barcelona.
www.tomatacuscufita.com