„R-E-S-P-E-C-T
Find out what it means to me”
Când suntem mici, părinţii se chinuie să ne înveţe două lucruri care, spun ei ne vor duce departe în viaţă. Când suntem mici, însă nu ne interesează cum ne va fi viaţa când vom creşte mari pentru că nu avem noţiunea asta. Nu ne interesează că „Te rog” şi „Mulţumesc” sunt cuvinte magice şi dimpotrivă, când cerem ceva ceva dăm din picioare şi facem circul de pe lume dacă nu primim obiectul dorinţei (care aproape întotdeauna e ceva material, tangibil, pe care putem să-l apucăm cu mânuţele noastre). În momentele acelea „Te rog” şi „Mulţumesc” sunt doar câteva cuvinte în plus, care ne ţin departe de el şi trag de timp până să primim ce ne dorim.
Momentul despre care vorbeau părinţii noştri se adevereşte totuşi. La fel ca multe altele despre care ei ne-au vorbit. În viaţa profesională, „te rog” şi „mulţumesc” se pierd din nou pentru că unii dintre noi uită ce au învăţat în copilărie. Sau poate n-au învăţat deloc. Unii ajung şefi şi a porunci li se pare firesc şi natural pentru că funcţia îi situează mai sus de statutul de om, iar cei doi fraţi lingvistici sunt nişte necunoscute pierdute în negura uitării. Alţii pur şi simplu cer ceva ca şi când li s-ar cuveni, în numele plantaţiei pe care lucrează. şi nimeni nu mai vorbeşte frumos. Nici la piaţă, nici la poştă, nici îm magazine, nici în mijloacele de transport, nici pe stradă, nici la lucru, nici acasă. Pentru că părinţii noştri nu ne mai învaţă să spunem „te rog” şi „mulţumesc”. Când suntem mari, diferenţa e că putem să dăm cât vrem din picior, să plângem şi sa ne crizăm orichat, că fără „te rog” şi „mulţumesc” putem fi orice şefi, dar oameni mai puţin.
Tomata
“După realizarea în 2009 a expoziţiei Exclusive Wedding Events, organizatorii Dovi’s Style şi Vest Sound Grup, vă invită şi în 2010 la o nouă expoziţie, pregăteşte-te pentru „Zile de nuntă”. Cu un concept nou pentru târgurile de profil, Exclusive Wedding Events – Zile de nuntă, îşi propune ca timp de trei zile, 22 – 24 ianuarie 2010, la Teatrul Naţional din Timişoara, să vă poarte printre ideile specialiştilor. Frumuseţe, bun gust, noutăţi, trenduri în produse şi servicii pentru nuntă.
Mai multe informaţii veţi găsi în curând pe www.exclusiveweddingevents.ro.,www.dovisstyle.ro, www.vsg.ro .”
Eu una, chiar sunt curioasa de ce şi cum o să se întâmple pe acolo şi cum vor fi desfăşurările de forţe.
Eu fumez. Rar. Adică atunci când ies în oraş cu oameni care fumează. Mi se face poftă când îi văd pe alţii că fumegă şi sunt una dintre acele persoane enervante care cerşeşte câte o ţigară azi, câte una săptămâna viitoare. Toţi îmi dau, că deh, ce să facă cu mine? O ţigară nu-i sărăceşte. Există momente când îmi cumpăr şi eu câte un pachet, fie pentru că mi-e ruşine să mai cer de la aceleaşi persoane, fie pentru că simt eu că voi fuma mai mult de una. Asta se întâmplă de obicei pe la chefuri, nunţi sau ieşiri mai lungi.
În urma acestor date ale problemei, m-am întrebat: sunt fumătoare sau doar o wannabe? Din moment ce fumez, oricât de puţin, eu zic că da. Mulţi însă mi-au zis că nu-s serioasă şi că o ţigară nu mă face fumătoare.
Acuma, nu pot să zic că ma frământ noaptea şi nu pot închide ochii dacă nu sunt definită din perspectiva fumatului, dar mă gandeam să vă întreb pe voi, cititori de 24fun şi 24funblog, ce ne face fumători?
Pe de altă parte, nevoia de a fuma resimţită în momentele în care nervii sunt întinşi la maxim sau când disperarea îşi întinde mrejele, plăcerea unei ţigări dimineaţa lângă cafea sau dupa o partidă de amor… sunt senzaţi prezente şi la cei ca mine, care doar rareori şi-ar aprinde o ţigară, chiar dacă n-au un partener cu care să împărtăsească fumurile.
Nu fumaţi că nu e bine.
www.tomatacuscufita.com
Recunosc că am văzut prima dată filmul, film care m-a făcut foarte curios să citesc şi cartea. Ştiam că este în pregătire la editura Univers şi o aşteptam cu interes, atât datorită filmului cât şi a reacţiilor pe care le-a iscat. Am primit cartea, am citit-o şi vă anunţ că filmul este mult, mult mai digerabil şi mai puţin înfricoşător decât cele aproximativ 370 de pagini ale acestei cărţi care povesteşte despre terifianta viaţă dusă în preajma crimei organizate din sudul Italiei. (more…)
“Actor, adesea scenograf sau scenarist, el se impune ca un artist total, deconcertant, mereu imprevizibil într-un carusel ameţitor: lacrimă, tristeţe, surâs, burlesc, tristeţe, surâs, burlesc, fantezie, poetică. Este inconfundabil. Râzi până la leşin, zâmbeşti scrâşnit. E provocator. Te face să descoperi ceea ce nu ştii despre tine” (Cătălina Buzoianu)
Cine este el? (more…)
„- Câţi nu-mi dai tu”
Undeva, prin codul bunelor maniere parcă, scrie că nu-i frumos să întrebi o femeie câţi ani are. Nu ştiu exact formularea şi nu cunosc nici motivaţia, ca nu m-am obosit să citesc regulile de bună purtare. Dar cu toate astea, mie mi se pare cam aiurea şi să îţi ascunzi vârsta, şi să te simţi ofensată daca un bărbat te întreabă de când exişti pe lume. Ce e aşa rău în a vrea să ştii câţi ani are o femeie?
Să luam un exemplu fantasmagoric pentru oraş şi totuşi atât de plauzibil: eşti bărbat şi vrei să agaţi o fată în club, la bar, pe terasă, pe stradă chiar, sau de ce nu, pe net. Spargi gheaţa şi te bagi în seamă. Ce să vezi? Duduia chiar răspunde avansurilor tale, pare chiar îndrăzneaţă şi lucrurile merg mai departe. Prea departe. După 3 zile te trezeşti cu poliţia la uşă că ai corupt o minoră. „De unde era să ştiu câţi ani are? Uitaţi-vă la ea, arată de 20 de ani!” Vezi ce păţeşti dacă ce faci nu faci cu cap? Întreabă, dom’le, câţi ani are, că decât la puşcărie, mai bine necioplit.
Revenind la realitate, chiar aş fi curioasă câte fete se simt ofensate când li se pune întrebarea asta. Aş mai fi curioasă şi de ce unele simt nevoia să mintă în legătură cu vârsta lor, când un bărbat le întreabă câţi ani au, ele chicotesc aiurea şi răspund cu stupida întrebare : “câţi îmi dai?” Nu ziceţi că nu-i aşa că măcar o dată în viaţă toate am dat raspunsul ăsta şi ce a urmat după, mai bine nu urma. Sau? 
Tomata
Într-o zi, săptămâna asta, o prietenă, cuprinsă de somnolenţa dimineţii şi-a uitat cheile într-un taxi. Să fi văzut supărare mare pe capul şi pe sufletul ei, cum se gândea că o să umble de la o confecţionare de chei la alta, mai asta îi lipsea la cât de ocupată se dovedea în ultimul timp. Ce mai, nicio speranţă nu se întrezărea la orizont, dar ce să vezi şi să nu crezi. A doua zi, dis de dimineaţă, ne vedem în staţia de taxi din care ne pornisem la drum cu o zi înainte şi auzim că ne strigă careva. Când ne uităm mai bine, era băiatul care ne dusese în ziua fatidică la job şi care ne întreba dacă nu cumva noi suntem cele care ne-am pierdut nişte chei. Eu am rămas destul de uimită pentru că nu mă aşteptam să mai fie oameni cărora le pasă de neplăcerile altora. Amica mea se gândea că e posibil să fi uitat cheile în taxi, dar nu era convinsă, aşa că erau ca şi odată pierdute, niciodată recuperate.
Şi totuşi există şi minuni, sau sta nu e decât o secvenţă din “am întâlnit şi oameni norocoşi”.