M-a bătut Dumnezeu şi am răcit tocmai acum, când dacă tuşeşti puţin rămâi singur pe o rază de cinci metri pătraţi. Şi pentru că mila pentru un om lovit de-o viroză s-a transformat în spaima de a nu fi contagiat cu nu ştiu ce virus exotic cu origini încă necunoscute, m-am regăsit singură în cameră, cu trei pături peste mine şi trăgând aproape ritmic din nas.
Aprind televizorul ca să mai uit de frisoanele care nu-mi dau pace. Peste tot, simptome, gripă, victime. Stare naţională de alertă. Încep să-i înţeleg pe cei ce m-ar băga în carantină. Şi pe părinţii mei care s-ar panica de tot dacă m-ar auzi răguşită, căci au văzut ei la TV că în Timişoara sunt cele mai multe cazuri de gripă nouă – cică aşa se numeşte şi e devastatoare.
Oameni buni, unde vă e raţiunea? E puţin deplasat să pui semnul egal între o victimă a noului virus şi o persoană care ar putea fi afectată de virus, fără să existe însă vreo confirmare. Unde mai pui că majoritatea suspiciunilor au fost infimate?
Apoi, una e să informezi oamenii obiectiv despre simptome, cauze şi măsuri preventive şi alta e să declari stare de pandemie dacă într-un sat a strănutat de trei ori o băbuţă ce-a stat în curent.
Şi amuzant e că apoi tot la ştiri vezi cum se plâng medicii că au năpustit asupra lor sute de oameni care nu suferă de nimic în afară de panică şi dezinformare.
Eu înţeleg nevoia de senzaţional, dar nu e în regulă să ne jucăm cu lucruri serioase. Că omul speriat uită să mai judece la rece. Şi uite-aşa nu-şi mai lasă copilul la şcoală doar pentru că l-a văzut pe colegul lui de bancă tuşind într-o batistă…