Nu ştiu cum se face că în fiecare an, dorul de iarnă se împleteşte cu dorul de casă. Căci da, sunt dintre aceia născuţi într-un oraş mic de provincie şi ajunşi în Timişoara ademeniţi de renumele unor universităţi de prestigiu. Şi în acest orăşel în care am crescut, cel puţin în perioada copilăriei mele, iernile erau autentice, aşa cum le ştiam din cărţile de poveşti.

Cu zăpadă multă şi greoaie, cu şcoli închise spre bucuria noastră, a copiilor, cu sănii pe străzi şi prin parcuri. Cu gheţuşuri cu viaţă de fluture, făcute seara de noi pe furiş şi topite dis de dimineaţă, cu sare, de bătrânii grijulii. Ierni în care erau şanse mai mari să miroasă a cozonac în casă decât la Kaufland şi în care oamenii se bucurau de zăpadă şi nu vorbeau de ea ca de apocalipsă.

Miroase a iarnă. Şi mi-e dor să pândesc prima ninsoare. S-o aştept cu sufletul la gură şi nasul lipit de geamul aburit. Iar noaptea, când neaua se va fi aşternut deja pe aleile slab luminate, să ies pe furiş şi să calc zăpada neatinsă, savurând cu poftă scârţâitu-i aproape deranjant, în timp ce creez modele cu tălpile zimţate ale bocancilor. Iar apoi să închid ochii şi, asemeni unui copil, să deschid gura larg şi, cu limba pe jumătate scoasă afară, să caut orbeşte fulgii cei mai mari.

]]> http://www.24funblog.ro/in-cautarea-iernilor-pierdute/feed/ 3