M-a ţinut etapa „jurnalistică” cam până în anul II de facultă. Acum câteva luni, în căutarea unei cărţi fiind, am dat de minunatul caiet. M-am apucat să-l citesc şi mi-am dat seama că încă am în minte toate cele scrise acolo şi mi se părea inutil să-l mai păstrez ca să fac repetiţia trecutului, aşa că l-am aruncat.

Nu înainte de a mă amuza de toate planurile prietenelor mele din acele timpuri, de toţi nervii vărsaţi prin peniţa stiloului, de toate dedesubturile siropoase din combinările lor, de toate apelativele care se perindau prin vocabularul fetelor la adresa scumpilor din universul lor.

Revenind…de ce e nevoie de un jurnal? Să scrii ce? Că cel la care visezi de nu ştiu câte zile nu te-a buzzuit pe mes tot weekendul, deşi era online. Să îţi anunţi orgoliul că l-ai şters pe inculpat din listă şi că e momentul ca el să-şi intre în drepturi. (Asta cu ştersul din listă am auzit-o atât de des în ultimele luni, încât încep să mă întreb cum de toate ele reacţionează la fel?).

Sau e nevoie de pagini în care să îţi scrii offfff-urile pentru că te-ai certat cu colega/colegul care se credeau foarte deştepţi fix atunci când era să dai lovitura cu ideea care ţi-a venit de dimineaţă, stând la semafor.

Sau poate că simţi nevoia să desenezi. Bile negre pentru prietenele care uneori se dovedesc a nu fi chiar aşa prietene.

Sau poate ai nevoie pur şi simplu de un loc unde să contorizezi lucrurile bune şi nebune, pozitive şi negative din cotidian. Ai nevoie de o poveste a ta, în care poţi fi mai sensibilă decât eşti în realitate.

Sau…?