Cu urechea ciulită la radio şi cu mintea departe, mi-am adus aminte astăzi de o cunoştinţă mai veche care nu asculta muzică, niciodată. Lucru care mi se pare foarte ciudat, mai ales pentru că eu am o relaţie specială cu muzica. Şi ştiu sigur că nu sunt singura. Nu am fost eu înzestrată cu voce de soprană, nici de privighetoare şi nici măcar de-o Andreea Bălan, însă eu vreau să cred că sunt în stare să recunosc o melodie frumoasă şi s-o apreciez aşa cum trebuie.
În fine, gusturile nu se discută şi ca atare nu despre ele vom discuta acum. Ideea era alta, şi anume aceea că eu cred că muzica e parte din noi. E cea care ne apropie şi cea care ne poate face chiar să ne iubim un strop mai mult.
Gândiţi-vă numai de câte ori nu am făcut schimb de melodii cu cel/cea care ne-a furat inima?
De câte ori nu am lăsat versurile unei melodii să spună ceea ce noi nu îndrăzneam?
De câte ori nu ne-am întors acasă nervoşi sau plângând şi am dat muzica la maxim, lăsând să ne dispară toate gândurile negre, rătăcind pe un portativ?
Sau de câte ori nu am revăzut în faţa ochilor ani întregi din viaţă, doar la auzul unui vers?
Şi exemplele pot continua la nesfârşit. De-aia nu pot să înţeleg oamenii care nu ascultă muzică, niciodată. Pentru că până la urmă, muzica, în toate formele pe care le îmbracă, se naşte din ceea ce ne înconjoară; dintr-un râs de copil ce aleargă după porumbei sau dintr-un Te iubesc rostit pe fugă, în şoaptă.
Cum să te lase rece?