Pe bloguri circulă lepşele. Conform DEX-ului, o leapşă este un joc şi se manifestă printr-o lovitură dată cuiva cu palma. Dacă îmi mai amintesc eu bine, cineva trebuie să lovească palma altcuiva, iar lovitul trebuie să ghicească cine a fost nemernicul. Complicat de explicat şi nu pierdem timpul cu asta pentru că leapşa de pe bloguri e altfel decât leapşa reală.

Aşadar, pe internet se desfăşoară după cum urmează: cineva scrie despre o idee sau pune nişte întrebări şi apoi le paseaza altcuiva punând un link spre blogul “pălmuitului” astfel încât respectivul să se sesizeze şi să preia subiectul la el pe blog. Trebuie să spună de la cine a primit-o şi la rândul lui sa o dea altcuiva.

Una dintre întrebările transformate în leapsă pe bloguri este: “Ce s-ar întâmpla dacă ar crăpa internetul pentru totdeauna?” Ei, ce să se întample? Ar râmâne o mulţime de oameni făra job, alţii s-ar sinucide pentru că nu mai pot socializa, şi mai mulţi probabil că s-ar simţi pierduţi fiind nevoiţi să trăiască din nou într-o lume primitivă guvernată de televizor. Informaţiile n-ar mai circula aşa repede, ziarele ar câştiga din nou popularitate, politicienii n-ar mai avea cum să spele creiere fără blogurile lor, muzica ar putea să aducă din nou bani artiştilor din vânzarea albumelor, cinemacity ar avea sălile mai pline şi poate s-ar mai deschide şi alte cinematografe. Cum ar mai putea elevii trece clasa daca referatele n-ar mai fi la o aruncătură de click? Comunicarea se va duce pe apa sâmbetei: nu tu mess, nu tu mail – ehee, veşti bune pentru Poşta Română. Companiile de telefonie mobilă şi fixă vor creşte tarifele că lumea va vorbi din nou la telefon – ah, ce vremuri… telefoane nocturne pe sub plapumă între îndrăgostiţii privaţi de posibilitatea de a sharui inimioare şi alte gif-uri sclipicioase şi siropoase.

Deci, fără net, viaţa n-ar mai merita trăită. Dar poate aşa ar mai pune unii mâna pe o carte.

Tomata

Când eram de vreo 13 ani îl salutam pe un vecin de 30 cu „săru’mâna”. Şi bărbat, şi tânăr pe deasupra. Taică-miu înnebunea când mă auzea. M-a învăţat să spun „Bună ziua”, că pe bărbaţi nu îi saluţi cu „săru’mâna”. D’oooh! Am amintit de episodul ăsta pentru a vorbi despre politeţe. Eu sunt mai old school aşa şi nu pot să tutuiesc din prima unele persoane necunoscute, chiar dacă sunt de vârsta mea sau doar cu câţiva ani mai mari. Să nu mai vorbim de cei mai în vârstă, care chiar dacă mă invită să le spun pe nume, să-i salut cu „Ceau” şi să le vorbesc la pertu, nu pot. Nici să mă obligi, n-aş putea să îi spun pe nume şi să mă adresez cu „tu” tatălui unei prietene care se tot chinuie să mă dezveţe de „dumneavoastră” deja de câţiva ani buni. Şi din motivele astea mă irită de mor când mă duc pe o terasă sau într-un bar şi vine o tinerică la mine să mă întrebe: „Ce-ţi aduc?” sau în cazuri mai sofisticate: „Te las să te mai gândeşti?”. Şi asta se întâmplă când nu-s clientă fidelă, ba chiar e prima oara când mă vede, deci mult prea devreme pentru pertu, mult prea repede pentru familiaritatea asta pe care vârsta pare-se că o impune. N-am pretenţia să mi se vorbească cu „dumneavoastră” pentru că nu-s nici babă şi nici vreo personalitate care miroase candelabre. Pur şi simplu, aşa cum eu pot să te întreb: „Limonadă caldă aveţi?” (nereferindu-mă la tot barul), aşa poţi şi tu, ca chelner să mă întrebi: „Ce doriţi?”. Cred ca ţine de respect până la urmă. Nu?

www.tomatacuscufita.com

De multe ori mi s-a întâmplat să spun despre Timişoara că e ca un sat mai mare. Sunt sigură că expresia a stat de nenumărate ori şi pe buzele voastre, gândiţi-vă numai de cate ori nu v-aţi auzit spunând asta.

O singură ieşire joia în oraş şi de pe terasă din Unirii pană în primul club te întâlneşti cu cel puţin trei persoane în afară de cele cu care ai ieşit şi in club mai dai peste vreo ceată de cunoscuţi. Afli de la unul că, ce chestie! îl ştie pe X, dezvolţi un dialog pe seama respectivului, te mai miri un pic ce mică-i lumea şi apoi te desparţi de Y stabilind o eventuală întâlnire în viitorul apropiat.

Peste două săptămâni se întâmplă acelaşi lucru, doar că actul are alte decoruri şi alte personaje şi la despărţire dai din nou mirat din cap şi exclami bucuros sau nu: „Timişoara asta-i ca un sat.” Toată lumea cunoaşte pe toată lumea, dacă nu în persoană, măcar din auzite. Nu ştii pe loc dacă-i de bine sau de rău. Asta-i distracţia destinului să iţi arate repercusiunile unui număr prea mare de cunoscuţi sau ale unui oraş ce se comportă ca un sat.
Şi cu toate astea există persoane pe care le cunoşti demult şi nu dai peste ele nicicum nicicând. Parcă intră în pământ odată ce nu mai mergi la aceeaşi şcoală cu ele sau nu mai lucraţi împreună. Mă gândesc la colegele mele de liceu care trăiesc şi lucrează în oraş, dar de când am isprăvit cu clasa a XII-a nu le-am mai văzut decât dacă am stabilit asta dinainte. Vouă nu vi se întâmplă ?

www.tomatacuscufita.com

Înţeleg că e la modă să fii cât mai natural (ceea ce e foarte bine, în sfârşit un domeniu în care moda nu dă lucrurile peste cap), înţeleg şi că un fresh de portocale sau un milkshake de banane/căpşuni sau alte fructe are un preţ mai ridicat, da’ dă-o-ncolo, limonadele nu cer nu ştiu ce scumpeturi de materii prime ca să iţi ceară 10 lei pe ele.

Un kil de portocale, grapefruit sau banane, sau de căpşuni (mai ales în extra-sezon) costă ceva, deci e normal ca preţul freshului să nu fie unul mic. La milkshake mai bagi nişte lapte, deci şi ăla costă, da’ ameţita aia de limonadă conţine apă, zahăr şi lămâi. Şi din fiecare pui cate puţin: maxim o lămâie, maxim 3 pliculeţe de zahăr si 0.25ml de apă. Toate astea nu costă nici măcar aproape de 10 lei. Atunci de ce să dăm acelaşi preţ pe o limonadă ca pe un fresh de portocale??

Mie îmi place limonada şi e nedrept ca e aşa scumpă. Mă obligă să beau carbogazoase chimice, fir-ar. Si nu pentru că sunt zgârcita, da’ e criză şi pentru mine.

Nu sunt genul de persoană care să nu aibă ce să discute cu cineva, da’ când mă înghesui cu un om intr-un spaţiu de 1m/1m devin aproape claustrofobică.

Ii aud respiraţia, îi simt mirosurile şi mă controlez să nu respir. In afară de vreme (care mi se pare cel mai stupid subiect şi totuşi cel mai la îndemână) nu prea ai ce sa discuţi cu ei. Asta în cazul în care liftul sălăşluieşte în clădirea de birouri în care lucrezi. Când prezenţa ta pe-acolo nu e sesizată decât de 2 ori pe zi, când vii şi când pleci. Că nu toţi hălăduiesc pe la diverse etaje pentru a duce sau a aduce hârtii dintr-o parte în alta.

Singurii care te cunosc cât de cât sunt portarii şi tanti de la bufet. Şi ei oricum nu călătoresc cu liftul. Măcar cu ei ai mai putea schimba şi alte impresii decât alea despre vreme şi n-ai fi nevoit să îţi ţii respiraţia până ajungi la destinaţie. Unde mai pui că în lift cu tine poate urca o pipiţă sau un tip cu un parfum ameţitor şi atunci parcă parca îţi vine să zici ceva şi nu poţi? Că n-ai subiecte. Şi o dai pe-aia cu vremea, ba că e prea cald, ba că e prea frig, ba „a dracu’ de ploaie, nu se mai opreşte.” Si ţiiiing… ai ajuns sau a ajuns, pentru că niciodată nu cobori la acelaşi etaj cu partenerul de lift.

Buuun, am lămurit că să te afli cu cineva in lift te poate consuma destul de mult, da’ ce părere aveţi despre următorul lucru: când mergi singur cu liftul şi ai impresia că eşti urmărit. Mda, eu am obsesia asta: deşi îmi vine sa fac multe lucruri când sunt singură in lift, nu fac nimic pentru că trăiesc cu senzaţia că în spatele oglinzii se poate afla o cameră video.

Am văzut prea multe filme, da. Mi-aş controla dantura, mi-aş aranja ciorapii, m-aş prosti, m-aş scobi în nas daca ar fi nevoie, sau in urechi, aş vorbi singură sau cu vreun prieten imaginar etc… aţi prins ideea.

Da’ nu pun nimic în practică pentru că nu se ştie niciodată ce se ascunde în spatele oglinzii. Mă încurajez singură că oricum n-are statul bani să monteze camere video în liftul de la CEC, da’ degeaba că tot cuminte stau.
Na, să mai mergeţi cu liftul fără să vă gândiţi la asta. )

http://www.tomatacuscufita.com/