de Corina Săftescu
Mie treaba asta cu votul mi se pare de la o vreme o putere iluzorie. De ceva ani încoace toţi votăm pentru schimbare, pentru că, nu-i aşa, omul e veşnic nemulţumit şi mereu e loc de mai bine. Însă ce te faci dacă schimbarea asta nu vine niciodată?
De cand mă ştiu, ne plângem de aceleaşi probleme. Mică fiind, ştiam că era rău să fii pensionar şi că profesorii nu erau plătiţi bine. Am crescut şi am văzut oameni făcând greve, bătrâni murind de foame, dascăli revendicându-şi drepturi după o viaţă de muncă şi mai apoi votând pentru schimbare. Iar asta pentu ca a doua zi după alegeri, lumea să înceapă din nou să se plângă. Chiar dacă după număratul voturilor schimbarea, teoretic, se produsese.
Eu nu mai cred în schimbare. Cred doar că pot face eu mai bine ce ţine de mine. Şi mai am câteva speranţe că aş putea influenţa un grup restrâns de oameni să fie şi ei cea mai bună variantă a lor. Însă nu mai aştept să se întâmple nimic din afară. Votez mereu parcă în gol, ştiind că singura schimbare importantă şi imediată este cea a unei figuri şi a unui nume. Şi de prea multe ori, lucrurile se opresc aici.
Şi cred că multă lume e deja imună la astfel de schimbări. Poate că de-aia s-a şi ajuns la situaţii care ţin de comedia absurdului, când întrebaţi de ce votează, mulţi oameni au răspuns că votează pentru schimbare. Iar întrebaţi cu cine, aceiaşi oameni au răspuns senini şi fără ezitare: „Cu Traian Băsescu”.