Pe niciunul dintre pereţii apartamentului în care locuiesc de fix 24 de ani şi 8 luni nu atârnă o poză de familie înrămată. Nici pe mobila veche din dormitor sau în sufrageria nerenovată nu există vreo ramă în care timpul stă în loc, din vremea mea de prichindel sau de când ai mei au cu câţiva ani buni mai puţin. Până n-am citit într-o carte descrierea unui perete pe lângă care urca o scară, plin de momente importante din viaţa membrilor familiei, nu m-am gândit la asta, nu i-am simţit lipsa.
Şi citind eu cele de mai sus m-am întristat puţin, pentru că mi-ar plăcea să am o galerie foto pe pereţi sau pe mobilă în sufragerie. O fotografie din care să zâmbesc ştirbă către tatăl meu sau una în care coroniţa de premiantă îmi alunecă enervant peste ochi, poate una în care dansez la majoratul meu şi evident una cu diploma în mână (ca doar am trei şi măcar pentru poză să mă folosesc de ele).
Şi n-ar lipsi din galeria mea o poză cu tot familionul, poate făcută-ntr-un concediu când toată lumea e veselă sau de vre-un Crăciun când tradiţia iţi lipeşte de faţă un zâmbet creştin sau de ce nu, una de la o aniversare: a mea, a lui, a ei, a noastră. Mi-aş pune şi căţeii în ramă şi de ce nu, şi-o poză de piţipoancă alături de prima maşinuţă proprie.
Dar din păcate n-am o galerie foto, îmi păstrez memoriile decolorate în albume şi mai decolorate sau pe CD-uri stivuite într-o carcasă de plastic. În casa mea însă îmi voi pune viaţa pe pereţi.
www.tomatacuscufita.com